Ce rahat mai e nou la tv?

După luni de zile, am ajuns la concluzia că nimic nu te tâmpește mai mult decât televizorul, iar ceea ce transmit posturile de tv e de tot rahatul. Adică nema informații importante, belșug de penibilități și îndobitocire-n masă.

Ora 01 AM.

– Kanal D: lacrimi, teatru, dramă, bombalauca de Iulia Albu o făcea pe deșteapta, dar mi-a demonstrat, pentru a n-a oară, că oricât de superior te crezi, dacă vii la emisiuni și stai picior peste picior cu trei fire de pene aruncate-n sictir după cap, critici și faci pe-a desginerița supremă – măcar de s-ar fi realizat cu ajutorul propriilor forțe-, nu faci decât să oferi publicului porția minimă necesară de râs. Femeia e dusă. Săracu Mihai… Important este că Andreea Marin a primit nota maximă din partea acesteia, 6, pentru îmbrăcăminte și prezență. Restul, conforma ăsteia, „penibile, fără stil”. Mie chiar mi-a plăcut cum era îmbrăcată Alexandra Ungureanu.

– Antena 1: reluarea știrilor de seară: în 5-6 minute prezentatoarea n-a prezentat decât două „știri” banale despre bebeluși și iepurașul norocos al unui nene. 3-4 minute bebelușii, pus pe repeat piesa de fundal, 2-3 minute iepurașul care e răsfățat cu lapte la cutie.

– ProTV: un rahat de film, m-au epuizat primele 3-4 minute.

– România TV: prezentatoarea a dezbătut, alături de alți 3-4 deștepți + inconfundabila doamna Tatoiu, pe care o apreciez, preț de vreo oră și ceva, două subiecte: Primul, unificarea Basarabiei cu România, iar al doilea, despre milionarul ăla de-a dat Sfântu’ Petru peste el cu 11 milioane de euroi. Toți cei prezenți în platou comentau gestul indecent al acestuia și se legau, ca de obicei, mentalitate românească, de statutul acestuia și ce-a făcut și va face cu banii câștigați. Ei, dar un invitat a punctat bine: „în timp ce noi comentăm despre el, el are banii”. Păi da, voi doar vegheați asupra lui, vă doare de contul său. Altceva mai bun nu există de discutat.

VIRUS nou pe FACEBOOK

ATENȚIE MARE, URMĂRIȚI CLIPUL, DAR NU URMAȚI CEEA CE VEDEȚI!

Nu accesați site-ul http://add.com.nu/. E un VIRUS. Cum funcționează acesta:

Sistemul operează sub forma unei rețele. Dacă intri pe site și urmezi pașii (vezi video integrat în pagina), acesta îți va accesa contul Facebook și va începe să trimită cereri de prietenie tuturor celor care au intrat în această așa-zisă rețea care e, de fapt, un circuit. Sistemul trimite automat cereri restului de membri din această rețea. Acesta va trimite cereri în numele vostru și veți primi de asemenea cereri de la ceilalți.

Vă bucurați că v-ați făcut zeci sau chiar sute de fani în doar câteva minute? Nu vă bucurați prea rapid. Facebook blochează conturile care trimit mai mult de 20-30 de cereri de prietenie într-un timp scurt (5-60 de minute). Contul vostru nu va fi blocat pentru că primiți cereri de prietenie, ci pentru că trimiteți (sistemul o face în locul vostru).

Dacă ieșiți de pe cont și reintrați, veți observa o fereastră prin care Facebook vă atenționează că ați trimis prea multe cereri de prietenie. Veți avea de ales între a păstra cererile de prietenie trimise sau a le anula. Recomand anularea acestora. Altfel, va începe procesul de recunoaștere a persoanelor pe care vreți să le adăugați, iar dacă nu le știți – și cu siguranță nu aveți de unde-, contul vă va fi dezactivat permanent.

Și încă o chestie, sistemul postează în numele vostru, în grupurile în care sunteți membru, reclama la această modalitate de a avea prieteni și fani într-un timp extrem de scurt. Fără să știți.

Dar pentru a nu mai trimite și primi cereri de prietenie, închideți site-ul

Te-ai născut să impresionezi, nu să stai la peluză.

Merg îngândurat pe stradă și doresc să țip, să rup tăcerea sau să-mi sară-n față un nebun care a scăpat de curând de la spitalul de nebuni. Probabil și tu gândești la fel și-ți dorești să faci ceva ce ar satisface audiența sau măcar să evadezi din starea deprimantă. Recunoaște, ai momente dintr-astea.

Dar se întamplă să existe și cei ca el. Ce-i drept, unul la zece indivizi.
Cine nu l-ar vrea prin preajmă? E centrul atmosferei. La petreceri sau la plimbări el e „omul zilei”. Te amuză oriunde și oricând. Să fii nefericitul introvertit de fire, cu siguranță îți schimbi părerea despre viață și oameni.

Mulți din cei fără simțul umorului ar da orice, numai să li se spună o dată: „Ai fost cel mai tare astazi!”.

Acum… cu criza asta, parcă nici eroul nostru, plin de entuziasm și cu o doză incomensurabilă de adrenalină, nu mai e cum a fost odată. O fi așa din cauza fețelor palide din jurul său.

Dacă nu te regăsești în descrierea acestui tip, nu încerca să cauți bancuri bune pe „Goagăl”, pe care să le trântești apoi în fața mulțimii. N-o să-ți iasă. Sau vei fi un fel de ediție limitată. Oamenii se prind când nu ești natural.

Interesant este faptul că el e cel care reușește să țină capul sus în fața crizei și eșecurilor. Și chiar dacă, prin presupunere, n-ar face-o, n-ar da importanță.

Ăsta-i tipul care sparge gheața.

 

Ai dat check-in din sala de examen sau… din baie?

Haideți, copii, opriți calculatorul și mergeți la culcare. Nu mai trimiteți invitații la FarmVille sau Poker. Dimineață aveți examen.

Chit că n-o să le aduceți mari bucurii părinților – așa cum nici porcul nu se îngrașă cu o zi înaintea Crăciunului-, măcar dați-le impresia că ați învățat până în ultimul moment și că v-ați băgat la somn din cauza stresului acumulat. E și asta o scuză credibilă.

PS 1: Lamentările legate de „ce greu a fost examenul„ le păstrați pentru voi. Nimic nou sub soare.
PS 2: Părinți, nu vă mai faceți griji în privința copiilor. Veți afla de pe Facebook dacă sunt în sala de examen sau la baie fumând. Fie vedeți în poza în fața oglinzii, fie la check-in-ul dat.
PS 3: Să zâmbiți la camere!

Baftă!

Senzațional: Profesorii de la Cuza au făcut asta!

Ei, uite-așa s-au dus trei ani de facultate. Prima facultate. Trei ani în care am cunoscut încă vreo 100 de oameni pe care i-am întâlnit săptămânal sau chiar lunar. Țin minte că acum patru ani, înainte să aplic pentru această specializare, citeam fel de fel de articole, păreri/ comentarii pe site-uri, rețele de socializare și întrebam persoane despre cum e la Departamenentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Cuza. Eram bucuros să aud informații despre profesori, despre modul în care se predă, dacă trebuie neapărat să scriu pe foi A4 sau pe caiete, dacă într-adevăr profesorii nu mai repetă încă o dată pentru codașii la scris sau dacă cursurile nu sunt obligatorii, așa cum se spune. Și multe altele.

Dar am intrat. Am fost admis. Și tare bucuros eram. Credeam că voi ieși jurnalist în următorii trei ani, exact ca o pâine care trece prin procesul de coacere, iar la ieșire se mănâncă. Așa mi-am închipuit că va fi, că voi fi.

Am învățat, dar nu câte aș fi vrut. Mă bucur că am deprins gramatica pe care în generală și-n liceu n-am apucat s-o învăț. Ce să faci, profesoara ne mâzgâlea pe față cu carioci (și ne plăcea), iar la liceu ne axam mai mult pe literatură, chit că mulți nu știam unde trebuia pusă virgula.

La facultate am cunoscut o altă „gamă„ de profesori, de ăia mai stilați, mai lipsiți de mahalagisme. Am învățat cum trebuie scrisă o știre. Cu greu, dar am învățat. Dar  am avut și neplăcerea să preiau învățăturile unor profesori pe care nu am suportat decât să-i văd o dată la față, iar o alta, la examen. Ce să fac… nu pot să plac pe cineva. Nu forțat.

Ce-i drept, am și învățat elemente noi, am experimentat, pe cât (de puțin) posibil, viața de mic jurnalist. N-am avut suport moral din partea tuturor profesorilor. Dar nici nu trebuia, cred. Facultatea e… facultativă. Nimeni nu trebuie să te țină sub aripa-i protectoare sau să te-ndrume încotro trebuie. Cu atât mai puțin un cadru didactic. Iar dacă s-a întâmplat s-o facă… n-a ajutat cu mare lucru.

Și n-am putut, frate, să suport unii colegi care au pupat în fund anumiți profesori, cu orice ocazie, în orice context. Le-am și zis-o. Personal sau public. Altora nu le-am zis-o, dar sper că simțul conștiinței e viu și că mustră. Dar nu-mi pare rău că n-am putut să pup acolo unde altora le-au curs balele.

Dar mi-a trecut. Anii au trecut, o parte din profesori i-am avut la inimă, îi am, iar alții au rămas o enigmă pentru mine.

Aș aduce omagii unor profesori, stimabili până-n ultimul punct de vedere, dar așa cum conștiința fiecărui om lucrează mai mult sau mai puțin, așa și ei se cunosc și sunt capabili să se autoevalueze.

Unor colegi le-aș da niște icoane pe care să le pupe, că ș-așa că în toți acești ani au pupat în stânga și-n dreapta. Măcar să pupe în spiritul creștinesc. Li s-or ierta și niște păcate, mai știi?

Dar a venit sfârșitul, cel în care pun punct examenelor din P1 sau III.11. Cu părere de rău. Și ce s-a mai copiat acolo… ah. Una peste alta, am dat de colegi prea faini. Puțini, cât să-i numeri cu degetele de la palme. Mai sunt și cei cu care m-am înțeles bine și pe care-i respect că n-au fost lingăi.

Și ca la orice interviu, se ajunge să se facă apel la întrebarea „cum te vezi peste n ani?”. Nu știu cum mă văd, ce-am să fiu sau să fac peste zece ani, dar știu că vreau să prestez ceea ce îmi place, adică meseria de jurnalist. Am multe, poate prea multe de învățat, dar undeva trebuie să existe un punct din care să pornesc. Dacă facultatea nu m-a pregătit cu mare lucru, măcar să încep să bat la uși. Sunt multe. Una din ele tot trebuie să se deschidă. Tragem mai tare. Nu toată breasla jurnaliștilor știe să facă ceva ca la carte.

PS: Probabil ați fi vrut să vedeți ceva inedit în legătură cu titlul. Trebuia să atrag atenția cuiva…

Atunci când defectele sunt singurul atu…

Există oameni al căror „farmec„ e faptul că sunt construiți și dominați mai mult de defecte, iar calitatea lor unică constă în modul de a le cultiva și de a le duce până la o extremă atât de josnică, încât asta reprezintă singura lor șansă de evadare de sub anonimat.

După faptă… ia răsplata, nea Gigi!

Îmi plac susținătorii lui Gigi Becali. Sunt toți o apă și-un pământ: agramați, cazuri sociale și stropi de lacrimi.

Nea Gigi, mai degrabă îți cheltuiai banii pe programe de școlarizare pentru cei cu dificulăți în deprinderea cunoștințelor. Era mai util.
Casele construite din mila ta se duc (pe apa sâmbetei) la primul puhoi, dar cultura oamenilor ar fi rămas impregnată în mințile bieților români, iar cu voință și perseverență din partea lor ar fi devenit oameni ai legii și te-ar fi apărat în instanță. Ți-ar fi întors altfel moneda, acum că ești în strâmtorare. Dar nici matale nu te-ai gândit că vei asista la propria-ți încarcerare. Roata se-nvârte chiar și pentru bogați.

Dar ce să-i faci, bre, sistemul nostru social e pe ducă de când s-a dus inconfundabilul Ceaușescu. Cazurile sociale sunt în floare, lenea primează.

susținătorii lui Gigi Becali (poza nu-mi aparține)

Dar săracii oameni n-au nicio vină (serios vorbind). Când furia Celui de sus bate, nu-i poți sta în cale. Însă se găsește și cineva care salvează sufletele celor îndurerați, (b)oierul milostiv. Știe el ce corzi sensibile trebuie atinse. Cele blânde, aflate în neputință. Dar neapărat în prezența camerelor de filmat. Altfel nu se pune problema. Dacă tot face un bine, măcar să fie televizat.

Îmi pare rău că nu ajunsesem acum câțiva ani în București, atunci când patronul scotea gologanii din buzunar și-i împărțea în cluburi celor ce știau rugăciunea Tatăl nostru. L-aș fi susținut acum. Mă gândesc… oare asistăm la mânia lui Dumnezeu pentru  faptul că Gigi a încercat să propovăduiască Biblia în locuri mai puțin creștine?

Eu ți-aș mai da vreo trei luni promoție la cei trei ani, Gicule! Mi-ar fi plăcut să îl ai ca vecin de celulă pe Bombonel; că ș-așa sunteți oameni grei ai politicii românești. V-ați fi înțeles, chit că sunteți două temperamente diferite.

Iar dacă am în lista de prieteni persoane care au primit vreun ajutor de la Gigi Becali, le rog frumos să-mi ierte ironia.

Cum ar zice Simona Trașcă, „e frumos ce-ai făcut pentru țară, nenea Gigi, dar nu mi-a plăcut deloc”.

Cloșca n-a ouat mândrie națională.

Vă rog, nu mai fiți supărați că nu s-a calificat România. Fiți mândri de cloșca noastră. Pentru că ea este. Se consideră o invingătoare. Ei îi e POHUI de părerile voastre, frustraților.

După cum ziceam acum două zile că „sâmbătă la Eurovision va cânta lebăda”, ei, iată, a cântat, și încă într-un mod grandios.

Spanioli, vă mulțumesc că ați fost sinceri cu noi și că nu ne-ați votat.
Români din Italia, vă mulțumesc că ați dat dovadă de susținerea pe care tot o vociferați în cor în decursul ultimelor săptămâni.

Se pare, însă, că doar ați cotcodăcit, că voturile voastre n-au ajuns unde ați vrut, ci s-au ”pierdut” pe undeva pe drum… sau v-ați convins că înaripata noastră cu diamante n-a ouat cum a trebuit, așa că, caz inedit, ați dat dovadă de acceptare față de frații noștri de peste Prut și i-ați votat.

Probabil, juriului nu i-a plăcut că a făcut-o pe-a bărbatul, când costumul și corzile vocale descriu o doamnă, un feng shui, o artă levintziană. Au și eu gay-ii lor, nu era nevoie să vină o altă ouată româncă deghizată într-o regină, cu o cruce aruncată după gât, exact ca Guță.

Ouatule, trebuia să ciocnești ouăle cu juriul. Ne-ai fi făcut o surpriză și câștigai!

Eu mă amuz, replicile străinilor mi-au confirmat încă o dată că, atât timp cât patriotismul ne leagă și ne face mai puternici, nu mai contează ce imagine despre noi le oferim. Hoți, needucați, uneori și proști (pe alocuri), leneși (măriți pensia, domnule Băsescu!) sau cloșcari, țigani sau rromi (după preferințe), românii sunt mândri de ei și trebuie să se susțină reciproc, indiferent că ne facem de căcat sau nu.

Prostia românească e că unii au confundat patriotismul cu naționalismul, din nou, așa cum a fost și cazul „Sabina și bentița”.

Vă pup!

De ce nu mai apar dislike-urile la clipurile YouTube?

Nu știu alții, dar am observat că numărul de dislike-uri la toate clipurile de pe YouTube este egal cu 0 (zero).
Am căutat informații legate de această chestiune, am încercat să găsesc vreun răspuns pe undeva, dar nici vorbă. Am crezut că e o problemă care va persista câteva momente, dar chestia asta e de ore bune. Am observat că un utilizator Facebook a menționat acest aspect pe profilul său.

Acum, știind că videoclipul lui Justin Bieber, „Baby”, a fost primul în lista cu cele mai multe neaprecieri primite vreodată în istoria YouTube (în jurul a două milioane), putem afirma, în sfârșit, că artistul canadian se bucură doar de aprecieri din partea publicului.

Curiozitatea-mi este: e, oare, începutul unei lumi în care nu putem decât să vedem că tot ce facem este apreciat și încurajat cu ”like”?

Eroare! Scandal! Vreau să facă asta și Facebook!

Hopul îl fac cei cu putere. Cei în lipsă… cad secerați

A dracului treabă de primar. Gospodar nu prea e, dar măcar spiritul bunei conștiințe să-l aibă. Să ia în considerare când pune borduri de aproape jumătate de metru înalte, iar bătrânii cad ca secerați când le coboară pentru a se urca în mijloacele de transport.

Întâmplare: În urmă cu câteva minute, aflat în stația de autobuz de pe Independenței, o bătrână, de peste 75 de ani, voia să prindă autobuzul 46. Nu s-a grăbit să-l prindă, aglomerație fiind, ci a luat-o ușurel. Nici bine n-a vrut să coboare de pe bordura din stație, că a și căzut. Exact cum ai arunca un sac cu barabule dintr-o dubă, așa s-a dus jos. Am încercat s-o prind, dar nu e ca și cum ar fi căzut o sacoșă cu haine, ci o bătrână ce cântărea mai bine de 65 de kilograme. Evident, lumea era cu „vai!” și „săraca!”, doi-trei au sărit s-o ridice. Dar nu asta e problema.

Stau și mă-ntreb… de mai multe luni de zile s-au pus borduri noi, inclusiv pe Independenței, strada asfaltată și ea, trotuarul a fost ridicat la o înălțime dublă față de stradă, în contextul în care înainte de a începe asfaltările distanța dintre nivelul trotuarului și stradă era de vreo 20-25 de cm. Primare, poate n-ai timp să vezi ce se lucrează (că nici dumitale nu te obosești să vezi cum merg lucrările – de avansat nu prea putem vorbi: se merge pe principiul „în curând e gata!” de luni de zile sau chiar ani, că e mai sigur), dar dacă tot se duc fondurile pe lucrări de toată jena, măcar bate obrazul responsabililor cu asfaltările. Să-și rupă și ei papucii, zic.

Nu de alta, dar membrele lezate ale bătrânilor care nu sunt în starea fizică necesară să coboare niște borduri de peste 40 de cm nu sunt plătite din buzunarul dumitale.